Servesc ceaiul și îl degustăm în tăcere. Nu l-am luat niciodată împreună dimineața și această abatere de la protocolul ritualului nostru are o stranie savoare.

Ca și Okakura Kakuzo, autorul Cărții ceaiului, pe care îl mâhnea invazia triburilor mongole din secolul al XIII-lea, nu pentru că adusese moarte și jale, ci pentru că-l distrusese, printre roadele culturii Song, pe cel mai prețios, arta ceaiului, știu că nu-i vorba de o băutură minoră.

Unde se află frumusețea? În lucrurile mărețe care, ca și celelalte, sunt osândite să moară, sau în cele mărunte care, fără a avea nici o pretenție, știu să incrusteze în clipă o gemă de infinit?

Da, universul conspiră la deșertăciune, sufletele pierdute jelesc frumusețea, insignifianța ne împresoară. Atunci, să bem o ceașcă de ceai. Tăcerea se lasă, se aude vântul care suflă afară, frunzele toamnei foșnesc și-și iau zborul, motanul doarme într-o lumină caldă. Și, în fiecare înghițitură, se sublimează timpul.