Nici nu știu cum să încep pentru că sunt sigură că toate cuvintele pe care le voi folosi nu vor putea reliefa așa cum îmi doresc impactul pe care l-a avut asupra mea ceea ce urmează să vă povestesc. Totuși o sa încerc, pentru că cel mai probabil nu doar eu am fost atinsă de feeria culturii distincte și a peisajelor de nedescris.

Trebuie să recunosc că, din păcate, prea puțin am reușit să călătoresc, însă deși a fost o singură dată, atunci când am depășit granițele Europei, s-a vazut diferența.

Ca să nu vă mai țin în suspans, locul magic în care m-am simțit într-o lume total diferită față de cea în care trăim noi, europenii, este Maroc. Se întampla undeva prin 2011 unde, împreunã cu un grup de studenți Erasmus, am decis să facem această excursie. Asumându-ne niște riscuri întrucât în ziua decolării a avut loc explozia din restaurantul din piața Medina a Marrackech-ului, în urma căruia au murit 11 turiști, ne-am îmbarcat entuziasmați și ghidași de o bucurie a ceea ce avea să urmeze. Și a urmat… Un zbor scurt dar un drum lung către necunoscut… În întunericul nopții, cu un minibus, am traversat Munții Atlas fără a ști exact încotro ne îndreptăm.

Destinația ne-a surprins pe toți… Nisip, mult nisip… numai nisip. 🙂 Dune de nisip cât vezi cu ochii. Nu ne-am fi gândit că vom ajunge într-un loc identic cu cel pe care mulți dintre noi încă îl mai au drept wallpaper în calculatoarele personale. Știu ca pare ireal, dar aceasta fotografie este făcută cu camera personală (în fundal este cortul care ne-a găzduit).

Vântul ne-a jucat ceva feste, însă cãmilele care ne așteptau dornice să ne arate ce știu ele cel mai bine n-au ținut cont de starea vremii. Un grup de marocani serviabili s-au ocupat de primirea noastră, de urcatul pe cămilă (nu toți am avut un căluț la bunici și s-a văzut asta) precum și de cazare. Totul a fost foarte bine organizat.

Aaa… nu v-am spus de cazare? Am crezut că v-ați dat deja seama. După aproximativ o oră de plimbare cu cămila am ajuns în mijlocul deșertului, lângă un cort uriaș (unde sigur puteai face și o nuntă de-a noastră, tradițional românească, cu mii de invitați) unde ne aștepta, bineînțeles, un alt grup de oameni ai locului – predominant bărbați… de fapt doar bărbați – foarte gospodari de altfel. 😀 Am salutat cum se cuvine și vreo jumătate de oră ne-am scos kilogramele de nisip pe care le-am acumulat pe traseu. Chiar și acum regret că nu l-am pus într-o pungă, să aduc și acasa niște nisip de Sahara. Totuși nu e orice tip de nisip, e de Sahara. Putea sta foarte frumos lângă colecția mamei de lucruri aduse care de pe unde am fost!

Specific marocanilor, ne-au întâmpinat cu ceai verde făcut printr-o metodă doar de ei știută, însă rezultatul a fost fenomenal. Se simțea… verdele din el. 🙂 Apusul era mirific, iar momentul cinei a venit cu un binemeritat cușcuș cu legume și pui, în timp ce ceaiul verde era deja savurat, narghileaua era și ea la locul ei… rămăsese doar să profităm de noaptea ce avea să urmeze în mijlocul deșertului. Gazdele ne-au cântat, ne-au dansat, ne-au povestit până în miez de noapte, dar nu înainte de a ne atenționa cu privire la scorpionii care tocmai ce își făcuseră loc cu noi pe bucata de pătură pe care ne așezaserăm cuminți ca să ne tragem sufletele. Ce zi! Ce noapte! Cât de frumoasă e viața simplă, fără electricitate, fără smartphone, fără internet, doar câțiva oameni care știu să își facă multe din lucruri puține. Oameni frumoși și energici, mirificul peisaj… n-am cuvinte. A fost o experiență unică.

După o noapte de vis avea să urmeze același drum lung de 8 ore printre Munții Atlas către Marrakech, de data asta pe lumina zilei, permițându-ne să admirăm frumusețile locurilor. Curbe periculoase, străzi în vârf de munte, inimi cât un purice… dar niciun fel de ezitare din partea domnlui șofer care, în același timp cu șofatul, ținea morțiș să ne povestească despre zonele tranzitate (într-un fel de franceză mai chinuită ce-i drept, însă rău mi-a mai părut că nu am fost foarte atentă la orele de franceză din perioada liceului).

In Marrakech, atmosfera se mai liniștise după incidentul petrecut în ziua anterioară și am putut merge să explorăm zona neținând cont de ploaia care tocmai începuse. Și voi v-ați gândit la fel ca mine? Cum să plouă într-o zonă cu o climă atât de fierbinte? Cel mai gros obiect vestimentar era un puloveraș albastru pe care l-am purtat aproape în fiecare zi! Se prea poate să îl fi remarcat și voi deja în toate fotografiile. 🙂

Marrakech-ul la prima vedere era un fel de București. Și nu, nu din cauza clădirilor nu foarte stabile sau a localnicilor, ci din pricina multitudinilor de mașini Dacia. Pentru ei însă Dacia era de fapt Renault și nu avea nicio legătură cu România, ci doar cu Franța. M-am chinuit o bună bucată de vreme să conving un marocan care este de fapt povestea, și ce credeți? Nu am reușit.

Principala atracție este fără dar și poate piața Medina: spectacole cu șerpi în aer liber, mâncare tradițională la tonete încărcate, comerț cu condimente ademenitoare și bineînțeles balerinii de piele și eșarfele de cașmir într-o largă paletă de culori. După o scurtă negociere am acum în colecția personală o frumoasă eșarfă de cea mai bună calitate și o pereche de balerini care mi-au fost făcuți pe loc și pe care încă îi port (lucrul bine făcut este și de durată). Agitația pieței te eliberează de orice fel de griji și nevoi, ești într-un punct în care simți prin fiecare por că trăiești din plin.

Recomand oricui să trăiască o astfel de experiență care poate fi numită cu ușurință: TERAPIE! Terapie pentru suflet și minte, diversitate culturală, oameni frumoși, agitație, bucurie… și bineînțeles nisip. Toate la un loc definesc Marocul și fac ca această excursie să îmi fie încă întipărită în minte ca și cum totul s-ar fi întâmplat ieri. Călătoriile sunt făcute să schimbe vieți și rămân parte din tine până la final!

Articol scris de Oltei Nicoleta Denisa și înscris în concursul “Thailanda, Te Iubesc!” organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.